Ieri mă gîndeam cu î din i la cum verbul "a flocăi" sună a cuvînt de la marginea limbii, de prin mahalele Bucureştiului, de prin suburbiile colorate de sensuri. Tot ieri însă, buni prieteni mi-au dovedit că registrul de-l credeam io e mult depăşit de cuvinte mult mai simple, uzuale, de tipul savuroasei (atît lingvistic, cît şi limbistic) "savarine", dar şi virilului "ecler". Am putea crede că mobilitatea pe care ne-o dă online-ul a adus lucrurile atît de departe, încît argoul s-a căţărat la loc de cinste într-o carte serioasă cum se vrea DEX-ul.
Istoria însă nu numai că se repetă, dar a fost deja scrisă. În timp ce în America Abraham Lincoln semna Proclamaţia de Emancipare din timpul celui de-al doilea Război Civil, în Rusia, un oarecare lingvist, Vladimir Dal (vezi foto), scrijelea în cerneală primele măscări din ceea ce avea să ajungă un Dicţionar Explicativ al Limbii Ruse în patru volume. Cu alte cuvinte, pe la 1866, un tip cu mutra celui de sus avea curajul să pună sub lumina tiparului cuvinte "ruşinoase" şi să le explice pe înţelesul tuturor fără ca aura de lucrare ştiinţifică să aibă de suferit. Aşadar, priviţi pentru o secundă chipul serafic al domnului Dal şi spuneţi-mi fără să vă tremure budigăii de rîs că vă puteţi imagina că a scris cu eleganţă cuvinte ca "hui" nu pe zidurile şcolii, ci de-a dreptul în dicţionarul lui... (pentru cine îşi doreşte o traducere, adresa de email, messu sau alte căi mai personale vă stau la dispoziţie).
În aceste condiţii, nu îmi rămîne decît să mă ruşinez de pornirile savante ale cuvîntului "a flocăi" în secolul 21, un secol atît de încercat deja într-ale limbii...
FLOCĂÍ, flocăiesc, vb. IV. Tranz. A smulge părul de pe animale vii; a jumuli penele, fulgii păsărilor vii; fig. a bate zdravăn, a părui. – Floc + suf. -ăi.
