marți, 29 martie 2011
Eu flocăiesc, tu flocăieşti, el/ea flocăieşte...
Ieri mă gîndeam cu î din i la cum verbul "a flocăi" sună a cuvînt de la marginea limbii, de prin mahalele Bucureştiului, de prin suburbiile colorate de sensuri. Tot ieri însă, buni prieteni mi-au dovedit că registrul de-l credeam io e mult depăşit de cuvinte mult mai simple, uzuale, de tipul savuroasei (atît lingvistic, cît şi limbistic) "savarine", dar şi virilului "ecler". Am putea crede că mobilitatea pe care ne-o dă online-ul a adus lucrurile atît de departe, încît argoul s-a căţărat la loc de cinste într-o carte serioasă cum se vrea DEX-ul.
Istoria însă nu numai că se repetă, dar a fost deja scrisă. În timp ce în America Abraham Lincoln semna Proclamaţia de Emancipare din timpul celui de-al doilea Război Civil, în Rusia, un oarecare lingvist, Vladimir Dal (vezi foto), scrijelea în cerneală primele măscări din ceea ce avea să ajungă un Dicţionar Explicativ al Limbii Ruse în patru volume. Cu alte cuvinte, pe la 1866, un tip cu mutra celui de sus avea curajul să pună sub lumina tiparului cuvinte "ruşinoase" şi să le explice pe înţelesul tuturor fără ca aura de lucrare ştiinţifică să aibă de suferit. Aşadar, priviţi pentru o secundă chipul serafic al domnului Dal şi spuneţi-mi fără să vă tremure budigăii de rîs că vă puteţi imagina că a scris cu eleganţă cuvinte ca "hui" nu pe zidurile şcolii, ci de-a dreptul în dicţionarul lui... (pentru cine îşi doreşte o traducere, adresa de email, messu sau alte căi mai personale vă stau la dispoziţie).
În aceste condiţii, nu îmi rămîne decît să mă ruşinez de pornirile savante ale cuvîntului "a flocăi" în secolul 21, un secol atît de încercat deja într-ale limbii...
FLOCĂÍ, flocăiesc, vb. IV. Tranz. A smulge părul de pe animale vii; a jumuli penele, fulgii păsărilor vii; fig. a bate zdravăn, a părui. – Floc + suf. -ăi.
Lingura şi oamenii de ştiinţă
Dex-ul e cartea aia mare şi lucioasă, de câţiva ani şi cu î din a în loc de î din i şi din care omul află ce înseamnă diverse cuvinte pe care le aude, dar nu le înţelege. Luăm azi, par igzampăl, un cuvânt aparent simplu de definit şi înţeles:
LINGURA... deci ce iaşte lingura? facem un exerciţiu simplu şi pornim de la premisa că nu ştim nimic despre acest cuvânt şi vrem să-i bunghim înţelesul.
LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊
ahaaa...
1. aşadar, ştim că este un obiect din lemn sau metal, deci, dacă e de plastic, bunăoară, NU e lingură;
2. ştim că e de uz casnic, dar nu putem stabili totuşi la ce foloseşte;
3. putem deduce, nu-i aşa? fiind un obiect alcătuit dintr-o parte ovală şi scobită şi o coadă, poate fi, până la urmă un leagăn pentru copii, o lopată de săpat în ghivece sau o paletă...
Dar...
Lăsăm în urmă frumuseţe de definiţie a lingurii şi mergem la surata mai mare şi, cu siguranţă, dătătoare de explicaţii mai ceva decît DEXul însuşi.
POLONÍC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, folosită de obicei pentru a scoate supa sau ciorba din oală sau din castron și a o turna în farfurie. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.
Dacă ne încordăm muşchiul mic, dar cenuşiu al minţii, am putea să facem o deducţie, logică: din moment ce polonicul e o lingură mai mare, lingura e o lingură mică...
Şi, dacă polonicul e o lingură mai mare cu care scoatem supă sau ciorbă din oală sau castron ca să o turnăm în farfurie, reiese, desigur, că lingura obişnuită, adică aia mică (de tipul meniurilor de la Mac - mare, mediu sau deloc), e o unealtă casnică de testat nervii gospodinelor. Lingura normală, adică mică, este - deci - unealta cu care poţi turna supa sau ciorba dintr-o oală de un litru, să zicem, într-o săptămînă... Liberă.
Pe de altă parte, pe căi absolut oculte şi spontane, aflăm din DEX că există linguri şi cu găuri, chestie pe care, normal, nu am aflat-o din definiţia lingurii, ci din cea a polonicului. Logic. La ce ar putea folosi, aşadar, o lingură cu găuri? În afară de folosul evident în cadrul secţiei "Furioşi" de la Bălăceanca, ar mai putea, desigur, folosi la separarea urdei nanometrice sau a caşului minuscul de zerul care ar putea încăpea... să zicem, într-o ... (v-aţi prins!) linguriţă!
În nota următoare vă propun să aflăm cum se cheamă, fără să ne fie ruşine, acţiunea de a smulge părul de pe animale vii !
LINGURA... deci ce iaşte lingura? facem un exerciţiu simplu şi pornim de la premisa că nu ştim nimic despre acest cuvânt şi vrem să-i bunghim înţelesul.
LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊
ahaaa...
1. aşadar, ştim că este un obiect din lemn sau metal, deci, dacă e de plastic, bunăoară, NU e lingură;
2. ştim că e de uz casnic, dar nu putem stabili totuşi la ce foloseşte;
3. putem deduce, nu-i aşa? fiind un obiect alcătuit dintr-o parte ovală şi scobită şi o coadă, poate fi, până la urmă un leagăn pentru copii, o lopată de săpat în ghivece sau o paletă...
Dar...
Lăsăm în urmă frumuseţe de definiţie a lingurii şi mergem la surata mai mare şi, cu siguranţă, dătătoare de explicaţii mai ceva decît DEXul însuşi.
POLONÍC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, folosită de obicei pentru a scoate supa sau ciorba din oală sau din castron și a o turna în farfurie. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.
Dacă ne încordăm muşchiul mic, dar cenuşiu al minţii, am putea să facem o deducţie, logică: din moment ce polonicul e o lingură mai mare, lingura e o lingură mică...
Şi, dacă polonicul e o lingură mai mare cu care scoatem supă sau ciorbă din oală sau castron ca să o turnăm în farfurie, reiese, desigur, că lingura obişnuită, adică aia mică (de tipul meniurilor de la Mac - mare, mediu sau deloc), e o unealtă casnică de testat nervii gospodinelor. Lingura normală, adică mică, este - deci - unealta cu care poţi turna supa sau ciorba dintr-o oală de un litru, să zicem, într-o săptămînă... Liberă.
Pe de altă parte, pe căi absolut oculte şi spontane, aflăm din DEX că există linguri şi cu găuri, chestie pe care, normal, nu am aflat-o din definiţia lingurii, ci din cea a polonicului. Logic. La ce ar putea folosi, aşadar, o lingură cu găuri? În afară de folosul evident în cadrul secţiei "Furioşi" de la Bălăceanca, ar mai putea, desigur, folosi la separarea urdei nanometrice sau a caşului minuscul de zerul care ar putea încăpea... să zicem, într-o ... (v-aţi prins!) linguriţă!
În nota următoare vă propun să aflăm cum se cheamă, fără să ne fie ruşine, acţiunea de a smulge părul de pe animale vii !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
