Pe ape comuniste

Simpozion internaţional într-o ţară, acum ex-sovietică. Participanţi de seamă din ţările din întregul bloc comunist, persoane subţiri, expuneri ştiinţifice, discuţii înalte. Urmează un cocktail de final. Taman cînd erau mai încinşi invitaţii, reprezentatul ţării gazde sare brusc de la masă privindu-şi ceasul disperat. Se scuză că trebuie să plece. Încep insistenţele. Omul nu renunţă în ruptul capului la plecarea intempestivă şi, mai cu jenă, mai în glumă le explică:

-          Tovarăşi, îmi pare rău, dar ştiţi... Nu am apă decît două ore pe zi... Trebuie să apuc să fac un duş.

Invitaţii zîmbesc îngăduitor, ei, lăsaţi, ştim şi noi cum e... Încălziţi mai tîrziu în nişte oale.

-          Nu, nu – insistă gazda cu zîmbet amar, nu înţelegeţi, noi nu avem decît apă RECE două ore pe zi!

Limbi moarte vs. tovarăşi vii

Comitetul oamenilor muncii din cadrul unei companii de construcţii avea pe ordinea de zi, printre altele, misiunea să aprobe achizitia de maşini de scris.
Avînd în vedere, lucrările de construcţie desfăşurate în Libia, preşedintelui de sindicat i se comunică necesarul de două maşini de scris: una, cu caractere arăbeşti, una, cu latineşti. Citind lista, preşedintele ia cuvîntul uşor nedumerit:
-    Înţeleg, tovarăşi, maşină de scris cu litere arăbeşti, da’ latineşti? Păi cine mai vorbeşte, tovarăşi, latina în ziua de azi?

Poveste mică despre oameni mari

Vasile Niţulescu îşi face intrarea pe uşile larg deschise ale Teatrului Mic. Odată cu el, peste holul mare vara suflă aer fierbinte care se sparge de visarea pompierului ascuns după un paravan. Pompierul zace privind în zare spre uşile cinematografului de vis-a-vis, de unde într-o oră vor exploda în stradă în mii de culori tinere cu aplecare spre cultură ce ar putea să cadă la drum de seară, momite de o plimbare prin culise. Dar uşile grele, de lemn masiv, rămân ţepene la visările pompierului şi, în loc să facă loc unei poveşti toride, lasă să se iţească barba netunsă a actorului plictisit. În urmă, ca şi cînd ar fi fost tras de-o aţă invizibilă, alunecă o nouă arătare deasupra căreia e înfipt un cap pleşuv, schimbul de tură ajuns cu câteva ore mai devreme. Capul pleşuv poartă în prelungire o sticlă pe care actorul nu găseşte puterea să o refuze. Se aşează amândoi la măsuţa din hol călcând în trecere în picioare orice speranţă a pompierului de serviciu. Actorul se întoarce spre pompier şi declară cu o dicţie impecabilă, ca şi când e replica de final într-o piesă cu personajul principal pe patul de moarte:

44. gînduri inutile - nuvelă epistolară

Aş vrea să înţeleg tot sau nimic. Aşa nu mai pot!
Fraza asta are 37 de litere. Vîrsta mea.

11. gîndiri inutile - nuvelă epistolară

Mă gîndeam (iar?! – devine exasperant…). Ce-ar fi să mă apuc să fac multe lucruri inutile?
Ca de pildă – să învăţ să merg în mîini… lumea pe dos nu are cum să nu fie mai bună. Sau, nu ştiu, orice altceva – numai să nu aibă nici un rost; să fie inutil. O mulţime de activităţi mărunte. Să-mi cumpăr o şapcă…, sau nişte şlapi. Da, nişte şlapi pe care să nu îi port niciodată (o sută de perechi, o mie! Oricît de multe…) şi pe care să nu îi dau nimănui. Să mă îngrop în ei, să mă ascund în jocul lor de culori de bîlci.
Ar fi grozav! – o viaţă cîrpită cu mărunţişuri delicios de inutile…