Pe ape comuniste

Simpozion internaţional într-o ţară, acum ex-sovietică. Participanţi de seamă din ţările din întregul bloc comunist, persoane subţiri, expuneri ştiinţifice, discuţii înalte. Urmează un cocktail de final. Taman cînd erau mai încinşi invitaţii, reprezentatul ţării gazde sare brusc de la masă privindu-şi ceasul disperat. Se scuză că trebuie să plece. Încep insistenţele. Omul nu renunţă în ruptul capului la plecarea intempestivă şi, mai cu jenă, mai în glumă le explică:

-          Tovarăşi, îmi pare rău, dar ştiţi... Nu am apă decît două ore pe zi... Trebuie să apuc să fac un duş.

Invitaţii zîmbesc îngăduitor, ei, lăsaţi, ştim şi noi cum e... Încălziţi mai tîrziu în nişte oale.

-          Nu, nu – insistă gazda cu zîmbet amar, nu înţelegeţi, noi nu avem decît apă RECE două ore pe zi!

Limbi moarte vs. tovarăşi vii

Comitetul oamenilor muncii din cadrul unei companii de construcţii avea pe ordinea de zi, printre altele, misiunea să aprobe achizitia de maşini de scris.
Avînd în vedere, lucrările de construcţie desfăşurate în Libia, preşedintelui de sindicat i se comunică necesarul de două maşini de scris: una, cu caractere arăbeşti, una, cu latineşti. Citind lista, preşedintele ia cuvîntul uşor nedumerit:
-    Înţeleg, tovarăşi, maşină de scris cu litere arăbeşti, da’ latineşti? Păi cine mai vorbeşte, tovarăşi, latina în ziua de azi?

Poveste mică despre oameni mari

Vasile Niţulescu îşi face intrarea pe uşile larg deschise ale Teatrului Mic. Odată cu el, peste holul mare vara suflă aer fierbinte care se sparge de visarea pompierului ascuns după un paravan. Pompierul zace privind în zare spre uşile cinematografului de vis-a-vis, de unde într-o oră vor exploda în stradă în mii de culori tinere cu aplecare spre cultură ce ar putea să cadă la drum de seară, momite de o plimbare prin culise. Dar uşile grele, de lemn masiv, rămân ţepene la visările pompierului şi, în loc să facă loc unei poveşti toride, lasă să se iţească barba netunsă a actorului plictisit. În urmă, ca şi cînd ar fi fost tras de-o aţă invizibilă, alunecă o nouă arătare deasupra căreia e înfipt un cap pleşuv, schimbul de tură ajuns cu câteva ore mai devreme. Capul pleşuv poartă în prelungire o sticlă pe care actorul nu găseşte puterea să o refuze. Se aşează amândoi la măsuţa din hol călcând în trecere în picioare orice speranţă a pompierului de serviciu. Actorul se întoarce spre pompier şi declară cu o dicţie impecabilă, ca şi când e replica de final într-o piesă cu personajul principal pe patul de moarte:

44. gînduri inutile - nuvelă epistolară

Aş vrea să înţeleg tot sau nimic. Aşa nu mai pot!
Fraza asta are 37 de litere. Vîrsta mea.

11. gîndiri inutile - nuvelă epistolară

Mă gîndeam (iar?! – devine exasperant…). Ce-ar fi să mă apuc să fac multe lucruri inutile?
Ca de pildă – să învăţ să merg în mîini… lumea pe dos nu are cum să nu fie mai bună. Sau, nu ştiu, orice altceva – numai să nu aibă nici un rost; să fie inutil. O mulţime de activităţi mărunte. Să-mi cumpăr o şapcă…, sau nişte şlapi. Da, nişte şlapi pe care să nu îi port niciodată (o sută de perechi, o mie! Oricît de multe…) şi pe care să nu îi dau nimănui. Să mă îngrop în ei, să mă ascund în jocul lor de culori de bîlci.
Ar fi grozav! – o viaţă cîrpită cu mărunţişuri delicios de inutile…

Eu flocăiesc, tu flocăieşti, el/ea flocăieşte...

Ieri mă gîndeam cu î din i la cum verbul "a flocăi" sună a cuvînt de la marginea limbii, de prin mahalele Bucureştiului, de prin suburbiile colorate de sensuri. Tot ieri însă, buni prieteni mi-au dovedit că registrul de-l credeam io e mult depăşit de cuvinte mult mai simple, uzuale, de tipul savuroasei (atît lingvistic, cît şi limbistic) "savarine", dar şi virilului "ecler". Am putea crede că mobilitatea pe care ne-o dă online-ul a adus lucrurile atît de departe, încît argoul s-a căţărat la loc de cinste într-o carte serioasă cum se vrea DEX-ul.


Istoria însă nu numai că se repetă, dar a fost deja scrisă. În timp ce în America Abraham Lincoln semna Proclamaţia de Emancipare din timpul celui de-al doilea Război Civil, în Rusia, un oarecare lingvist, Vladimir Dal (vezi foto), scrijelea în cerneală primele măscări din ceea ce avea să ajungă un Dicţionar Explicativ al Limbii Ruse în patru volume. Cu alte cuvinte, pe la 1866, un tip cu mutra celui de sus avea curajul să pună sub lumina tiparului cuvinte "ruşinoase" şi să le explice pe înţelesul tuturor fără ca aura de lucrare ştiinţifică să aibă de suferit. Aşadar, priviţi pentru o secundă chipul serafic al domnului Dal şi spuneţi-mi fără să vă tremure budigăii de rîs că vă puteţi imagina că a scris cu eleganţă cuvinte ca "hui" nu pe zidurile şcolii, ci de-a dreptul în dicţionarul lui... (pentru cine îşi doreşte o traducere, adresa de email, messu sau alte căi mai personale vă stau la dispoziţie).

În aceste condiţii, nu îmi rămîne decît să mă ruşinez de pornirile savante ale cuvîntului "a flocăi" în secolul 21, un secol atît de încercat deja într-ale limbii...


FLOCĂÍ, flocăiesc, vb. IV. Tranz. A smulge părul de pe animale vii; a jumuli penele, fulgii păsărilor vii; fig. a bate zdravăn, a părui. – Floc + suf. -ăi.

Lingura şi oamenii de ştiinţă

Dex-ul e cartea aia mare şi lucioasă, de câţiva ani şi cu î din a în loc de î din i şi din care omul află ce înseamnă diverse cuvinte pe care le aude, dar nu le înţelege. Luăm azi, par igzampăl, un cuvânt aparent simplu de definit şi înţeles:

LINGURA... deci ce iaşte lingura? facem un exerciţiu simplu şi pornim de la premisa că nu ştim nimic despre acest cuvânt şi vrem să-i bunghim înţelesul.

LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊

ahaaa...
1. aşadar, ştim că este un obiect din lemn sau metal, deci, dacă e de plastic, bunăoară, NU e lingură;
2. ştim că e de uz casnic, dar nu putem stabili totuşi la ce foloseşte;
3. putem deduce, nu-i aşa? fiind un obiect alcătuit dintr-o parte ovală şi scobită şi o coadă, poate fi, până la urmă un leagăn pentru copii, o lopată de săpat în ghivece sau o paletă...

Dar...
Lăsăm în urmă frumuseţe de definiţie a lingurii şi mergem la surata mai mare şi, cu siguranţă, dătătoare de explicaţii mai ceva decît DEXul însuşi.

POLONÍC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, folosită de obicei pentru a scoate supa sau ciorba din oală sau din castron și a o turna în farfurie. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.


Dacă ne încordăm muşchiul mic, dar cenuşiu al minţii, am putea să facem o deducţie, logică: din moment ce polonicul e o lingură mai mare, lingura e o lingură mică...

Şi, dacă polonicul e o lingură mai mare cu care scoatem supă sau ciorbă din oală sau castron ca să o turnăm în farfurie, reiese, desigur, că lingura obişnuită, adică aia mică (de tipul meniurilor de la Mac - mare, mediu sau deloc), e o unealtă casnică de testat nervii gospodinelor. Lingura normală, adică mică, este - deci - unealta cu care poţi turna supa sau ciorba dintr-o oală de un litru, să zicem, într-o săptămînă... Liberă.

Pe de altă parte, pe căi absolut oculte şi spontane, aflăm din DEX că există linguri şi cu găuri, chestie pe care, normal, nu am aflat-o din definiţia lingurii, ci din cea a polonicului. Logic. La ce ar putea folosi, aşadar, o lingură cu găuri? În afară de folosul evident în cadrul secţiei "Furioşi" de la Bălăceanca, ar mai putea, desigur, folosi la separarea urdei nanometrice sau a caşului minuscul de zerul care ar putea încăpea... să zicem, într-o ... (v-aţi prins!) linguriţă!


În nota următoare vă propun să aflăm cum se cheamă, fără să ne fie ruşine, acţiunea de a smulge părul de pe animale vii !