Vasile Niţulescu îşi face intrarea pe uşile larg deschise ale Teatrului Mic. Odată cu el, peste holul mare vara suflă aer fierbinte care se sparge de visarea pompierului ascuns după un paravan. Pompierul zace privind în zare spre uşile cinematografului de vis-a-vis, de unde într-o oră vor exploda în stradă în mii de culori tinere cu aplecare spre cultură ce ar putea să cadă la drum de seară, momite de o plimbare prin culise. Dar uşile grele, de lemn masiv, rămân ţepene la visările pompierului şi, în loc să facă loc unei poveşti toride, lasă să se iţească barba netunsă a actorului plictisit. În urmă, ca şi cînd ar fi fost tras de-o aţă invizibilă, alunecă o nouă arătare deasupra căreia e înfipt un cap pleşuv, schimbul de tură ajuns cu câteva ore mai devreme. Capul pleşuv poartă în prelungire o sticlă pe care actorul nu găseşte puterea să o refuze. Se aşează amândoi la măsuţa din hol călcând în trecere în picioare orice speranţă a pompierului de serviciu. Actorul se întoarce spre pompier şi declară cu o dicţie impecabilă, ca şi când e replica de final într-o piesă cu personajul principal pe patul de moarte:
- Pompiere, te-am văzut zilele trecute pictând. Am venit să-mi faci portretul! Olgăi Tudorache i l-ai făcut! Acu să mi-l faci şi mie!
Modestia pompierului însă împiedică în această seară actul de creaţie. E prea tânăr, iar actorul, prea mare.
- Adu-mi atunci un creion – insistă actorul schimbând rolul. O să-ţi fac eu ţie portretul!
Caută răvăşind totul pe măsuţă şi se întoarce cu un registru. Pompierul zâmbeşte, actorul îşi desăvârşeşte desenul, sticla îşi ia la revedere pas cu pas de la propriul conţinut cu părerea de rău că până la urmă capul pleşuv sabia nu-l taie.
Din vălătucii de aer cald din stradă se naşte o nouă statură care se lipeşte de pereţi înaintând printre uşi. E redactorul şef de la Informaţia de Bucureşti, Petru Comarnescu, omul care poate să taie şi să spânzure în cerneală tipografică întregi cariere artistice. Actorul nu pare însă impresionat şi continuă să-şi admire balele din barbă. Statura masivă a redactorului şef face o mişcare demnă de baletul de la Balshoi şi din două răsuciri e lângă masă zâmbind mieros. Actorul ridică din sprâncene. Capul pleşuv tace, pompierul se preface că nu există. Ochii redactorului şef alunecă agale peste sticlă. Mărul lui Adam tresare, pupilele devin apoase, vocea uită apartenenţa la statura impozantă şi miorlăie:
- Vă salut tovarăşi... Văd că vă cinstiţi...
Actorul nu se dezice. Încurajat de tăcere, redactorul şef mai face un pas:
- Păi, parcă aş bea şi eu un păhărel...
Actorul se înviorează, capul pleşuv toarnă în pahar, pompierul priveşte în zare cum fustele multicolore, scurte şi vesele, au inundat strada fără nici o şansă ca vreuna din ele să se ridice prin culise.
- Îţi dau să bei..., spune împăciuitor actorul. Dar ... aici nimeni nu bea fără să muncească!
Redactorul şef se agită-n scaun, dar pică la înţelegere.
- Ca să bei, trebuie să compui o poezie!, hotărăşte actorul preţul alcoolului pe piaţa culturală a capitalei.
Redactorul şef începe să bâlbâie o rimă. Se poticneşte, transpiră, revine, încheie şi întinde mâna după pahar rînjind prosteşte.
Capul pleşuv îşi retrage uşor mâna de pe masă, actorul înşfacă paharul încălzit de soarele care se pregăteşte să apună şi tace privind transparenţele licorii rîvnite de redactorul şef.
Peste holul teatrului trec umbre lungi de pe trotuarul cotropit de tineretul ieşit de la film. Soarele cade peste clădiri şi ochii redactorului şef abia îşi mai ţin pleoapele de greutatea timpului ce pare să nu mai treacă.
Actorul râgâie plictisit. Ia paharul în mâna subţire, albă, cu unghii lăcuite şi-l ridică deasupra capului. Îl priveşte atent, ca şi când aşteaptă de la el o opinie critică, după care trage linie:
- Căcat! N-am auzit în viaţa mea o poezie mai proastă!, şi dă de duşcă paharul de a care redactorul şef se vede obligat să îşi la revedere. Actorul pare departe privit prin fundul gros de sticlă al paharului.
- Hai, domne..., încearcă redactorul şef să-şi mânuiască orgoliul ca pe un elefant scăpat printre porţelanuri.
Actorul se înduplecă:
- Dacă vrei să bei..., în genunchi!, şi face semn cu degetul în faţă.
Redactorul şef priveşte capul pleşuv şi linge cu privirea paharul golit. Îşi ridică niţel pantalonii de deasupra genunchilor şi, mai în râs, mai în serios, se ploconeşte.
Actorului nu-i mai pasă. A adormit cu nasu-n buzunarul de la piept. Suflă adânc, lin, ca un prunc cu barbă.
Redactorul şef bea. Se şterge la gură şi dispare după paravan.
- Mă duc să dau un telefon. Important!
Pompierul nu îndrăzneşte să se mişte. Redactorul şef, se ştie, e prieten cu directorul teatrului, nu se cade să-l verifici.
Strada s-a despărţit de fustele multicolore şi de soarele care s-a pitit de mult dincolo de zare. Minutele ling din nou holul teatrului lăsând încă un strat de praf fugărit din stradă.
De după paravan nu se mai aude de mai bine de un sfert de ceas nici o mişcare. Pompierul porneşte timid să verifice. Prin spaţiul îngust, uşor întunecat, zăreşte un receptor atîrnînd de pe colţul mesei şi scărfîrila redactorului şef sprjininnd podeaua într-o tîmplă. O respiraţie bolnavă, comatoasă ridică praful de pe podea. Pompierul încearcă să gîndească. Se întoarce în holul mare al teatrului şi-l anunţă pe actor de nenorocire. Actorul cască ochii, îi rostogoleşte în orbite, se ridică cu greu şi priveşte lung trupul masiv al redactorului şef înfipt în podea. Se scarpină în creştet şi brusc animat se întoarce pe călcîie şi iese în stradă, spălînd putina cu gesturi feline. Pompierul se întoarce şi îşi ia inima în dinţi şi receptorul în mînă.
- Tovarăşe director, să trăiţi... Sînt pompierul de serviciu... Mă scuzaţi că vă sun în concediu, dar e aici, lîngă mine, redactorul şef de la Informaţia de Bucureşti... Şi i s-a făcut rău... Zace pe jos.
Directorul cugetă. Redactorul şef e un om important.
- Păi, sună, donle, la Salvare. Să vie să vadă ce are. Că dacă se trezeşte şi scrie cine ştie ce porcării despre teatrul nostru, ne-am dus pe copcă...
Pompierul închide şi-i face semn capului pleşuv să-l ajute să-l tîrască pe redactorul şef pînă canapeaua din hol. Redactorul şef e greu, capul îi pocneşte de fiecare treaptă, iar respiraţia îi este din ce în ce mai rară şi mai scurtă.
Din Salvare descinde şoferul şi o doctoriţă cu stetoscop atîrnat la gît. Îl consultă.
- A consumat alcool?
Pompierul bulbucăie ochii spre sticla rămasă pe masă.
- A consumat... ceva...
- E aproape în comă. Ce medicamente sînt astea, pe măsuţă?
- Le-am găsit la el în buzunar. I le-am scos cînd l-am stropit cu apă pe faţă, să nu i se ude ce are în buzunarul de la piept.
- La ce medicamente ia, cu un pahar de alcool, e ca şi mort. Trebuie dus la spital...
Pompierul priveşte în lungul holului placat în alb. Între timp bate de miezul nopţii, spitalul e plin ochi de oameni care par să alerge haotic de colo-colo. Redactorul şef a ieşit din starea critică, dar pompierul habar nu are cum să ajungă acasă. Priveşte prin uşile îmbibate în vopsea albastră cu miros de antiseptic şi se gîndeşte la fustele multicolore care au trecut azi degeaba prin faţa teatrului, dar măcar e liniştit că şi-a făcut datoria faţă de un om ce ar fi putut altminteri să moară.
A doua zi primeşte vestea că redactorul şef este bine, îşi revine spectaculos, da r e extrem de supărat pentru că, spune el, îi lipsesc din buzunarul de la piept nişte hîrtii. Hîrtii de-o sută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu